L-am cunoscut acum mai bine de 15 ani si am fost iubiti. Diferenta de 10 ani dintre noi nu a contat atunci pentru ca eram prea copila sa constientizez. Nu l-am iubit, dar ma flata atentia unui om de calibrul sau. Mergeam la teatru, la Ateneu. Imi doream si eu, ca orice adolescenta, si o iesire din acest decor cultural. Ma cam tinea pentru poza si avea senzatia ca este un fel de salvator, un Pygmalion in varianta Shaw. Consecinta aproape logica, in contradictie cu piesa de teatru, a fost ca am fugit dupa o scurta perioada de timp. Dar nu l-am uitat si mi-era dor de discutiile noastre despre tot felul de subiecte. Ne-am regasit dupa multi ani cu aceeasi apetenta pentru dialoguri in contradictoriu pe teme la fel de serioase si placute. Doar ca eu nu mai am varsta aceea minunata si naivitatea de atunci, iar aceasta maturitate ma retine in a-l privi altfel decat ca pe un bun prieten. Si chiar daca as face un efort si-as reusi... nu mai exista acel teren roditor unde o samanta sa se transforme in cea mai placuta si mai parfumata floare. Acum pamantul este sterp si, oricata apa l-ar uda, nu-si mai poate reveni. Pentru ca profund, sincer, firesc si trainic nu mai este decat egoismul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu