Tare mult ne-am invartit pana am gasit Centrul Cultural unde aveau loc preselectiile pentru Olimpiade. Am luat si autobuzul vreo doua statii, am intrebat si cateva persoane, dar nimeni nu stie exact sa iti indice un Centru Cultural. Poate daca era vreun club... Exact cand faceam cam o ora de plimbare aiurea (deh, patru domnisoare cu un simt al orientarii de tot rasul si fara Robert, ca intarzia) si ma intrebam “de ce dumnezeu nu s-or fi gandit si ei sa puna niste sagetele: Catre Olimpiade -->”, exact atunci am vazut... sagetelele cu pricina. Am nimerit intr-un final. Cum am intrat in sala de asteptare, zeci de ochi ale concurentei sosita mai devreme ne-au luat la cercetat din cap pana in picioare. Cred ca am auzit de vreo doua ori ‘ia uite-o si p’aia”. Am luat frumusel loc, a aterizat si Robert si am inceput sa repetam discursurile. Pacat ca o faceam pentru prima data. Ne-am incurcat, ne-am dat seama ca avem probleme. Pe foile noastre erau asa de multe lucruri, unele dintre ele se repetau si dura foaaarte mult timp sa le prezentam. Deja incepusem sa regret ca am muncit atat de mult la campanie si am neglijat ceea ce conta cel mai mult: prezentarea.
Chiar daca ne-au amanat putin, in 15 minute era randul nostru si nu mai aveam ce sa schimbam. Ca peste tot, am avut si probleme organizatorice. De-ale noastre. Nu stiu cum am plecat noi cu impresia ca o sa ne fie pus la dispozitie un laptop pe care sa ne prezentam mirificul clip. N-a fost asa. Am mers “din poarta-n poarta” pe la alte echipe sa cerem. Unii s-au jurat ca in geanta de laptop de sub scaun nu era de fapt nici un laptop. Pana la urma, niste colegi binevoitori ne-au ajutat. Sar’na! Am facut un focus-grup la intrare cu cativa organizatori si au fost foarte incantati de clip si de print. In doua minute a venit o domnisoara grabita si ne-a anuntat: “Hai! Voi intrati!”. Trei fete inexpresive care nici nu cred ca ne-au raspuns la “hristos a inviat!”. In fine. Cu emotiile in gat, cu zambetul de hi5 pe display, ne-am asezat pe cele cinci scaune din fata juriului si am inceput sa ne turuim rolurile ca la gradinita. Ne-am grabit, le-am alambicat, le-am invartit si nu cred ca au inteles nimic. Clipul cred ca le-a placut, ca au schitat un zambet si chiar au batut ritmul piesei de pe fundal. Zic “cred” pentru ca nu stiu. Pentru ca nu am intrebat daca a fost ceva neclar, daca vor sa stie mai multe, cum li s-a parut. Nimic. Am multumit si am iesit. De ce nu am asteptat intrebari? De ce aveam impresia ca nici eu nu intelesesem despre ce am vorbit?
Au fost zece minute in care am incercat sa aglomeram prea multe si nu s-a inteles nimic. S-a vazut asta pe fetele celor trei doamne din juriu. Cand am iesit stiam ca nu ne-am descurcat deloc bine. Dar in sinea mea speram sa fie o minune. Sa se descurce altii si mai prost ? Acelasi lucru avea sa mi-l spuna si Cosmina dupa ce s-au anuntat rezultatele. Ma asteptam la un mail cu vesti proaste si l-am primit in aceeasi seara. Punctajul nici nu mai conta. Abia a doua zi m-am uitat la el si a fost, intr-adevar, dezamagitor. Stim unde am gresit si sper sa nu uitam pana la anul. Vestea buna este ca am invatat cum se face o campanie si ce avem de facut data viitoare. In ce priveste organizarea, am fost foarte multumiti. Mi-a placut ca am gasit raspuns la orice intrebare in regulament si sfaturile postate pe site-ul Olimpiadelor au fost foarte utile. Ba chiar ne-am construit scheletul discursului in functie de schema de acolo. Pana la urma, a fost o experienta placuta, prima care ne-a pus fata in fata cu probleme de PR si rezolvari concrete. Este o lectie invatata si o sa participam si la anul, datorita densitatii de profesionisti pe metru patrat. Ne vedem la anul!