Nu, nu ma plang, nici macar nu plang, ma tem ca daca mi-ar scapa o lacrima nu m-as mai putea opri, as sfarsi stors ca o carpa nefolositoare, putrezita, aruncata in fata unui soare intors cu spatele. M-am intrebat chiar si eu de ce tolerez gesturi, cuvinte aruncate fara logica intr-un tablou care niciodata nu va mai simboliza imaginea omului implinit, multumit cu putinul sau dobandit inconstient prin insasi natura sa umana. Nu exista raspuns, dar as putea inventa unul, poate chiar mai multe si le-as plasa, ca pe niste biletele de amor in buzunare care adapostesc maini zgariate de infidelitatea mainilor mele. As fi inteles, tolerat, compatimit si poate chiar ajutat la infinit sa-mi depasesc dezechilibrul emotional, dar la ce mi-ar mai folosi? Din pacate sunt sincer, din nefericire ma ofer pana la maduva, ma risipesc indragostit pana si de ideea de a fi indragostit, de nopti nedormite, de zile care nu se mai intorc, de respiratia care va trezi mereu in mine senzatia mentolata a frigului indoit cu abur si saliva calda, de timp ucis in vesnicia putinelor secunde cand simt in tot ce-mi apartine, prabusirea lenta a amintirii tale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu