Tot ce mi-a ramas dupa toata experienta aceasta e imposibilitatea de a mai simti dragostea, ura, speranta. Ironic, am devenit tipul de persoana ce o ridicularizam în comentariile mele anterioare si am aflat cum e sa indiferent. E altfel... E prea rece. Carari stranii s-au asezat dinaintea mea, iar eu trebuie sa-mi continui nenorocitul drum. Soare nu gasesc nici macar pe una, pe fiecare riscând sa pierd câte ceva important si nu e nimeni în stare sa ma directioneze. Ard de nerabdare sa fac odata primul pas, dar lampasul ce îl port în mâna îmi tortureaza ochii, nu-mi arata decât cu doi pasi dinaintea mea si nu ma pot decide. Liniste... trebuie sa ma aleg chiar azi, aleg ceea ce trebuie sa devin. Enigmatice senzatii mi-au prapadit corpul, dar în timp ce alegeam sa decad iarasi pentru ore-n sir, învatam sa mi-l descatusez. Visele mele claustrofobe devenau dansuri sumbre, ciudatenii pe care nu le-as fi îmbratisat fara... Universul se comporta straniu în preajma mea. Nu mai scriu aici. Ai înteles ca eu nu pot sa-mi arat tristetea, caci m-am obisnuit sa nu las nici un strop de lumina pe trupul meu ca sa nu mi se afle trecutul, nici fericirea, iar aceasta din urma nu am mai simtit-o de ani întregi. Fericirea pentru mine a devenit o enigma... Completa nu m-am simtit niciodata. Xilofon fara baghete, lemn crestat în nestire, scândura subtire, aschie sub unghie, cuvânt pe fata. Diavolul întotdeauna e în detalii, s-a cuibarit în litere de nepatruns, iar ochii care vor sa vada vor gasi o cale sa îl gaseasca. Salveaza-ma! El e cel pe care îl caut iar si iar, si se pare ca nu ma voi satura niciodata sa ma ranesc! Asa se întâmpla când esti prins între doua lumi... Alegi sa te ranesti pe tine, înloc sa-i ranesti pe altii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu