Povesti dintr-un oras pe care nu-l vrea nimeni. La o intilnire in cadrul unui proiect cu fonduri europene, un tinar din Madrid m-a intrebat de unde sunt. Din Romania, i-am raspuns, fara sa ma gindesc prea mult, "Din Bucuresti, insa e un oras care nu-mi place si pe care nu ti-l recomand!". Spaniolul a ris, "Toti romanii pe care i-am intilnit sint din Bucuresti si toti tin sa precizeze cit de mult il urasc...", apoi a trecut cu nonsalanta la urmatorul interlocutor, pentru a afla de unde este, din Bulgaria. Aceste conversatii tipice pentru asa-zisele multicultural meetings sunt, de regula, plictisitoare si de conjunctura, nimeni nu este cu adevarat interesat de tara de provenienta a celuilalt, cu atit mai putin de parerea lui despre orasul sau natal pe care il va vizita probabil, absolut din intimplare, la o viitoare intilnire de proiect. Dupa un sejur de trei-patru zile va retine, o camera de hotel, sala in care are loc intilnirea si mici amanunte legate de catering, o excursie pina la Casa Poporului si alte mai putin impozante ramasite ale unui regim comunist, o cina traditionala si paharele de vin baute in plus, dupa regulile socializarii, care ii vor da brusc senzatia ca totul in jurul sau este extrem de pitoresc, iar a doua zi nu va mai simti decit vagi dureri de cap. Bucurestiul sau de week-end este cu totul altul decit cel al nostru, al locuitorilor sai. N-avem un fluviu pe care sa ne plimbam cu barcuta, n-avem strazi personalizate de un trecut sau macar de prezent si de oamenii de acum care ar putea sa inventeze ceva pentru a lasa o amprenta, n-avem muzee de 5 stele, aparent n-avem nimic. Mi-am dat seama ca e un soi de ipocrizie la mijloc si ca ar trebui, inainte de ne impune o datorie civica sau alta, sa ne asumam faptul ca traim in Bucuresti. Sa incercam sa decupam acele locuri si pe acei oameni care ne reprezinta. Sa ne cream propriul oras din povesti. Categoric, imi place mai mult orasul "povestit" decit cel real si il recomand oricui, fara retinere.